Soluția care a salvat Occidentul din crizele petrolului în ultimii 70 de ani
Occidentul se confruntă cu o nouă provocare majoră în domeniul securității energetice, în contextul crizei din Golful Persic, și trebuie să revină la soluții testate în trecut.
Crizele anterioare au demonstrat că ingenieria poate oferi răspunsuri mai eficiente decât diplomația. De fiecare dată când o țară din Orientul Mijlociu a blocat rute esențiale pentru transportul petrolului, Occidentul a reușit să găsească soluții alternative.
Analiza realizată de Foreign Policy subliniază că, în absența unui colaps al regimului de la Teheran sau a unei soluții diplomatice rapide, Occidentul se află într-o situație similară cu cea din anii ’50, ’60 și ’70, când s-au desfășurat războaiele arabo-israeliene.
Istoria arată că, atunci când adversarii au sabotat conductele sau au blocat căile navigabile, companiile petroliere și țările afectate au găsit rapid soluții, cum ar fi construirea unor petroliere mai mari sau a unor noi conducte.
Un exemplu ar fi restaurarea sistemului de conducte dintre Irak și Turcia și dezvoltarea unei rute energetice trans-arabe care să conecteze rezervele de petrol din Golful Persic cu coasta mediteraneeană, conform lui John V. Bowlus.
În trecut, când președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a blocat Canalul Suez, Statele Unite și alți producători, inclusiv Venezuela, au redirecționat livrările de petrol către Europa. Companiile petroliere au început să utilizeze vase petroliere de dimensiuni mari, făcând ruta prin Capul Bunei Speranțe viabilă din punct de vedere comercial.
În plus, au fost discutate planuri pentru construirea unor conducte care să transporte petrol din Iran și Kuweit în Turcia, iar Israelul a construit o conductă improvizată între Eilat și Marea Mediterană.
Deși proiectele extinse au fost abandonate după redeschiderea Canalului Suez, ingeniozitatea inginerească nu a fost uitată. O altă blocare a Canalului Suez a avut loc zece ani mai târziu, dar producătorii non-arabi au reușit să compenseze pierderile.
Transportul de petrol a evoluat, iar companiile au început să folosească vase de dimensiuni mari, cu o capacitate de 2 milioane de barili, începând din 1956. Această tranziție s-a accelerat începând din 1967.
După criza petrolieră din 1973, s-au creat rezerve strategice și s-au construit petroliere cu capacitate de 3 milioane de barili. Conductele, precum Kirkuk-Ceyhan și Suez-Mediterana, au fost finalizate pentru a sprijini aprovizionarea.
În timpul războiului dintre Iran și Irak, atacurile asupra terminalelor de export au făcut tranzitul prin Strâmtoarea Ormuz riscant. Ca răspuns, Arabia Saudită a finalizat conducta Est-Vest.
Lecția acestor 70 de ani este clară: ingenierii și investitorii rezolvă crizele de tranzit mai rapid decât soldații și diplomații. Infrastructura se dovedește a fi o formă durabilă de descurajare strategică.
Washingtonul ar putea susține extinderea conductei Kirkuk-Ceyhan și crearea unui coridor energetic trans-arab care să lege producția din Golful Persic direct de Mediterană. Reactivarea conductei Kirkuk-Ceyhan ar putea transporta 1,6 milioane de barili pe zi, ocolind Strâmtoarea Ormuz, iar acest proiect ar putea fi realizat în 12-18 luni.
Astfel, Statele Unite și aliații lor ar putea trata finanțarea acestor proiecte ca pe un instrument geoeconomic de descurajare, un semnal pentru Teheran că influența sa asupra economiei globale poate fi subminată structural.
