9 obiceiuri adoptate în urma experienței părinților care au renunțat la dragoste în copilărie
Experiența divorțului în copilărie are consecințe pe termen lung.
Deși mulți adulți pot depăși traumele din copilărie și pot învăța să iubească fără teama constantă, există cu siguranță obiceiuri pe care le-ați dobândit observând cum părinții dumneavoastră au încetat să se mai iubească. Indiferent dacă sunt strategii de coping pe care le-ați adoptat în copilărie sau mecanisme de apărare în fața dificultăților relaționale de astăzi, a fi copilul unei relații sau căsnicii lipsite de dragoste poate avea repercusiuni pe termen lung. Iată 9 obiceiuri pe care le-ați preluat observându-i pe părinți cum se despart când erați copil.
1. Atribuirea de vină pentru tot
Pensarea magică este adesea ceea ce duce la auto-vinovăție pentru copii, de exemplu, un copil care crede că o gândire trecătoare, precum „Nu vreau să aud părinții certându-se”, este motivul pentru care s-au despărțit. Aceștia devin obișnuiți să se învinovățească pentru că nu au putut salva căsnicia sau dragostea părinților. Chiar și în viața adultă, când își dau seama că nu a fost vina lor, tendința de a se învinovăți persistă.
2. Evitarea angajamentului și a etichetelor
Dacă ați văzut părinții rupând propriile angajamente și renunțând la dragoste, în ciuda jurămintelor pe viață, este probabil să aveți dificultăți în a avea încredere în stabilitatea unei relații în viața adultă. Fie că evitați angajamentele din teama de abandon sau din auto-sabotaj, experiențele din copilărie sunt cele care au influențat această atitudine.
3. Căutarea apartenenței pretutindeni
Mulți copii care asistă la divorțul părinților simt că au pierdut „acasă”. Siguranța și angajamentul unității familiale nu mai sunt aceleași, iar aceștia se pot simți pierduți și izolați. Acum, ca adulți, aceștia pot continua să se confrunte cu acea izolare.
4. Auto-sabotarea conexiunilor romantice
Mulți adulți care au crescut în familii afectate de divorț nu pot să nu-și saboteze conexiunile și relațiile romantice. Fricile lor de abandon și respingere, observate în copilărie, îi fac să testeze loialitatea celorlalți prin evitarea și învinuire.
5. Gândirea excesivă
Conform unui studiu publicat în Journal of Affective Disorders, trauma din copilărie este un factor de risc comun pentru anxietate și depresie în viața adultă. Dacă părinții s-au certat constant, copiii dezvoltă o incertitudine care îi însoțește în viața adultă, chiar dacă nu mai trebuie să fie în alertă permanentă.
6. Cheltuieli excesive sau îngrijorări legate de bani
Atitudinile și comportamentele părinților în jurul banilor, mai ales după un divorț, modelează profund comportamentele copiilor în viața adultă. Aceștia pot cheltui excesiv ca o strategie emoțională de coping, căutând un sentiment de siguranță.
7. Aderarea la independență
Hyperindependența este o strategie de coping pentru mulți oameni cu traume din copilărie. Dacă s-au simțit lipsiți de control în copilărie, aceștia își păstrează independența ca formă de asigurare și suport personal.
8. Protejarea confortului altora
Mulți copii dezvoltă credințe și idei despre stima de sine dintr-o vârstă fragedă. Văzând părinții renunțând la dragoste, mulți adulți ajung să se comporte ca „oameni care plac”, încercând să protejeze confortul celor din jur, chiar și în detrimentul propriei lor bunăstări.
9. Nevoia de a fi mereu în preajma partenerului
Dacă ați ajuns într-o relație romantică, este posibil să simțiți în continuare anxietate și teamă, ceea ce poate duce la dependență. Aceasta poate fi o formă de apărare, încercând să vă protejați de semnele că partenerul nu vă iubește.
