Diferențe esențiale între învățământul japonez și cel românesc: elevii nu au teze și se ocupă de curățenie
În România, suntem la începutul anului universitar, iar politicienii fac vizite în facultăți ca să vorbească despre importanța educației, în țara europeană cu cea mai ridicată rată de abandon școlar.
În Japonia, o țară aflată la vârful topurilor internaționale privind educația, aproape două treimi dintre absolvenții de liceu ajung la facultate. Politicienii niponi nu merg la început de an în universități, iar școala din Japonia își propune să-i învețe pe copii să fie politicoși, curați și să respecte munca.
O comparație făcută cu ajutorul unei mame românce, care-și crește copiii în arhipelagul nipon. Aceasta, Bianca Miyamoto, stabilită de 26 de ani în Japonia, subliniază diferențele dintre școlile japoneze și cele românești. „Copiii nu se notează, nu dau teze, nu dau lucrări de control, nu sunt ascultați. Cel puțin oral, nu au nimic. Nu se iese la tablă”, spune Bianca.
În Japonia, elevii își asumă responsabilități care, în România, sunt de obicei atribuite adulților. Aceștia își servesc singuri mesele și sunt responsabili pentru curățenia în școală. „Nu există femeie de serviciu, nici la toaletă, nici în clasă, nici pe holurile școlii, nici pentru feronerie, absolut ei fac tot. Bine, ajutați de învățătoare, dar ei fac tot, din clasa întâi”, adaugă ea.
Copiii își pun singuri masa, iar după prânz, strâng totul, mătură și spală vasele. „O pregătesc. În clase sunt aduse în niște recipiente mai mari și sunt servite în farfurii de ei. Fac de serviciu doi elevi pe săptămână, servesc masa, servesc orezul sau pâinea, depinde de ce este. Și ei adună masa”, explică Bianca.
În Japonia, școala îi pregătește pe copii mai bine pentru viața de zi cu zi. Pentru unii elevi români, temele puține sau deloc, cum primesc copiii niponi, ar fi un vis împlinit. Totuși, și în Japonia sunt necesare meditații pentru admiterea la liceu. „Temele le lasă pe locul doi, pentru că majoritatea elevilor fac meditații private pentru intrarea la liceu. Mamele, jumătate din salariu îl dau pe aceste meditații”, adaugă femeia.
Diferențele sunt evidente și din perspectiva elevilor japonezi care vin în România. Kenji, care a crescut în Japonia și a învățat limba română, își împărtășește experiența. „În România e normal. În Japonia este cel mai mare rău! Numărul 1: vorbitul la telefon în autobuz sau metrou”, spune Kenji.
„Deci, acum un an și trei luni înainte, 15 luni înainte, am venit în România, pentru că eu știam că matematica din Europa este diferită de aia din Japonia. De aia am venit în Europa, să verific cu ochii mei, gândirea mea adevărată, și a fost adevărat”, povestește tânărul. „Și acomodarea a fost super grea. Nu a fost foarte ușor. A fost ca un coșmar pentru mine. Primele două-trei luni nu am înțeles limba, dar acum mă mai înțeleg cu oamenii din jur. Mai pot să râd cu prietenii și este mai fun acum”, mai spune Kenji.
Japonia e constant în elita globală a testărilor internaționale, România se confruntă cu analfabetismul funcțional. Un profesor de cultură nipon la Universitatea din București consideră că „această implicare, poate, și o parte din activitățile cu caracter practic, poate că ar putea fi preluate la noi din educația japoneză. Nu mai zic de seriozitate, de dedicarea pentru studiu și respectul profund pentru învățătură, în general.”
Sistemul de educație din Japonia pune mare preț pe disciplină, igienă și respect social. În România, pe formare academică de tip clasic. În Japonia, școala e obligatorie 9 ani, în România – 11. Și cu toate acestea, Japonia e constant în elita globală a testărilor internaționale, în timp ce România se confruntă cu niveluri ridicate de analfabetism funcțional.
