Copiii crescuți în medii familiale cu țipete folosesc frecvent 9 expresii ca adulți
Atunci când părinții nu dispun de abilități sănătoase de rezolvare a conflictelor și de autoreglare emoțională, este probabil ca aceștia să își descarce frustrările asupra copiilor, țipând la ei mult mai des decât este justificat.
Este normal ca orice părinte să mai țipe din când în când, dar dacă acest comportament devine regulat, poate avea efecte negative care durează întreaga viață a copilului. Ca adulți, copiii crescuți în familii în care s-a țipat frecvent pot fi adesea auziți spunând anumite fraze care sugerează traumele lor subiacente.
Aceștia pot dori cu disperare să îi mulțumească pe ceilalți pentru a evita să fie tratați cu asprime, așa cum au fost de către părinții lor, sau pot încerca pur și simplu să evite orice situație care ar putea semăna cu un conflict. Atunci când sunt în public, adesea comunică în moduri menite să calmeze rapid furia altora.
Dacă cineva a crescut cu părinți care țipau frecvent, ca adult acesta poate rosti adesea următoarele expresii:
1. „Să nu facem o scenă”
Adulții care au avut părinți foarte aspri presupun adesea că orice iritabilitate sau frustrare din partea altcuiva se poate transforma imediat într-o ceartă zgomotoasă. Aceasta a fost realitatea lor în copilărie.
Dacă nu se comportau cu precauție pentru a-i mulțumi pe părinți, se confruntau cu consecințe emoționale dureroase. Cu acest sentiment de rușine însoțindu-i în viața de adult, îi vei auzi adesea implorându-și partenerul sau chiar propriile copii să nu facă o scenă, compensându-și astfel frica intensă.
2. „Îmi pare rău, îmi pare rău”
Plecat dintr-o educație în care trebuiau să protejeze emoțiile părinților, adulții cu părinți emoțional neglijenți sau haotici ajung adesea să se scuze excesiv. Ei își petrec anii copilăriei protejând emoțiile părinților, când aceștia ar fi trebuit să creeze un spațiu sigur pentru ca micuții să își exerseze propriile sentimente.
Încercând să evite complicațiile ce apar atunci când cineva ridică tonul, mai ales în public, se scuză repetat. Chiar și atunci când nu sunt vinovați, protejarea lor de o dispută declanșatoare devine mai importantă decât onorarea nevoilor interne.
3. „Promit că nu sunt supărat”
Țipând la copii în primii ani de viață poate schimba efectiv creierul acestora, în special zonele asociate cu procesarea auditivă. Astfel, pentru cineva care nu a crescut în medii haotice, a auzi pe cineva țipând poate fi enervant, dar nu reprezintă o amenințare înfricoșătoare.
De aceea, aceștia tind să se explice excesiv și să protejeze sentimentele altora în detrimentul lor, adesea promițând că nu sunt supărați sau întrebând ce pot face pentru a îndrepta lucrurile. Această compensație devine un comportament instinctual.
4. „Să facem ce vrei tu”
Trauma din copilărie, provenită dintr-un mediu haotic, poate determina creierul să perceapă amenințările ca fiind mai intense și emoțiile mai greu de reglat. Astfel, nu este surprinzător că acești copii de obicei se simt pasivi și emoțional dezechilibrați.
Ei preferă să își neglijeze complet nevoile personale dacă asta înseamnă că pot controla reacțiile altora, deoarece suferă profund din cauza fricii și anxietății.
5. „Nu vreau să te supăr”
Neglijarea propriilor nevoi și sentimente devine o normă pentru cei care au fost învățați să mențină liniștea. Emoțiile lor au fost ignorate de părinți care atrăgeau atenția prin țipete, iar acum aceștia se tem să nu supere pe nimeni.
În această dinamică, nu vor să fie pedepsiți pentru că își afirmă drepturile, așa că continuă să se comporte cu precauție și își pun la îndoială propriile limite.
6. „Nu ridica vocea”
Chiar și atunci când cineva folosește o expresie frustrantă sau își ridică ușor tonul, cei care au crescut cu părinți zgomotoși pot deveni extrem de sensibili și defensivi. Este evident că aceștia se simt copleșiți de vocile ridicate, chiar și în situații banale.
Atunci când cineva își ridică tonul, devine un declanșator pentru ei. Revin imediat la sentimentele de neputință și rușine pe care părinții lor le-au instilat, ceea ce le face dificil să nu se închidă și să retracteze imediat ce au spus.
7. „Putem vorbi despre asta mai târziu?”
Când strategiile de de-escaladare prin invalidarea propriilor sentimente sau prin încercarea de a-i mulțumi pe ceilalți nu funcționează, cei care au fost adesea țipați în copilărie recurg adesea la deflexie. Ei încearcă să evite discuțiile prin schimbarea subiectului, pentru a preveni rușinea și frica ce apar din țipete, în special în public.
Vocile ridicate activează sistemul lor nervos în modul de „fugă”, iar chiar și cele mai inofensive argumente și conversații devin percepute ca ceva de care trebuie să fugă, astfel că vor spune orice le vine în minte pentru a amâna discuția.
8. „Ai dreptate, îmi pare rău”
În loc să își exprime punctul de vedere sau să stabilească o limită, unii oameni care au fost obișnuiți să fie pedepsiți pentru exprimarea de sine cedează pur și simplu la ceea ce crede altcineva. Ei încearcă să mențină liniștea și să se asigure că altcineva obține ceea ce își dorește, totul pentru a evita o ceartă sau un conflict vocal.
Chiar și atunci când persoana cu care sunt nu ar reacționa negativ dacă ar cere ceea ce vor sau ar susține propriile interese, aceștia sunt programați să se aștepte și să se teamă de o explozie emoțională.
9. „De ce îmi faci asta?”
Dezvoltarea unui copil poate fi sever afectată de țipetele părinților, la fel ca în alte forme de neglijare emoțională. În viața adultă, aceștia pot avea un risc mai mare de dereglementare emoțională și probleme de sănătate mintală din cauza acestei educații haotice.
Chiar și ca adulți, atunci când cineva se comportă zgomotos sau țipă, nu este întotdeauna o acțiune manipulativă, dar ei se simt adesea atacați personal. Aceasta le ridică miza și îi poate pune imediat în modul „luptă sau fugă”, îngreunându-le empatia și capacitatea de a înțelege în mod matur.
